Rusia mea: Ceea ce se îndoaie nu se va rupe!
● Mihail Șișkin, „Rusia mea: Perspectiva unui scriitor autoexilat în Occident”, Ed. Curtea Veche, 2024
Nu e tocmai o lectură „de weekend”, dar „Rusia mea” rămâne un titlu de acută actualitate, o frescă – în partitura literară a eseului – a unei Rusii care, dacă e să-i dăm crezare romancierului Mihail Șișkin, este contaminată de vechi și nocive tare ereditare: stăpânirea mongolă a Hoardei de Aur (mijlocul secolului al XIII-lea) a lăsat urme adânci în conștiința istorică a rușilor, traumatizând un popor care – începând de la hanii mongoli încolo – va nutri o viziune particulară, fundamental alterată, a raportului dintre conduși și conducători, dintre ocârmuiți și ocârmuitori. În Rusia există stăpâni și o mare masă de stăpâniți.
De altfel cuvântul „ulus” (=stat, popor, provincie), care desemnează forma de organizare administrativă a hanatelor mongole, e omniprezent în carte, parcă din dorința obsesivă de a evidenția consecințele nefaste ale moștenirii dominației mongole asupra rușilor.
Hanul mongol le-a acordat principilor ruși putere asupra propriilor pământuri – în schimb, scrie Șișkin, „a devenit sarcina principilor să încaseze tributul de la popor, în calitate de reprezentanți ai hanului”.
„Cine îi făcea pe plac hanului avea șanse să supraviețuiască. Nu era nevoie ca mongolii să se amestece, întrucât principii erau suspicioși unii față de alții și se denunțau reciproc în fața hanului din Sarai”, consemnează scriitorul. Legea forței e legea de bază a țării: verticala puterii – adică supunerea față de centrul stăpânitor – funcționând după principiul „fii cu capul plecat către cei de sus, calcă-i în picioare pe cei de jos”.
„Ulusul Moscova” se metamorfozează de-a lungul istoriei și încape pe mâna unor stăpânitori diferiți (țarul, bolșevicii/sovieticii, Putin), uniți însă de firul roșu al principiului de dominație inaugurat sub stăpânirea mongolă.
„A treia Romă”, sfânta luptă mesianică dusă de ruși pentru protejarea ortodoxiei de vrăjmași, devine – odată cu bolșevicii – „a treia internațională”, o adaptare la noul context sub sloganul de inspirație marxistă „Violența este moașa istoriei”. Stalin, noul „mare han”, ridică pe noi culmi de eficiența crima politică și epurarea: este cel sub stăpânirea căruia „ulusul Moscova” triumfă, cu pierderi și costuri incomensurabile, de ordinul zecilor de milioane de victime, în Marele Război pentru Apărarea Patriei contra Germaniei naziste și aliaților ei.
Deloc întâmplător, sub regimul lui Putin, imaginea Tătucului Stalin este nu doar restaurată și cosmetizată, ci face obiectul unei venerații demne de un „cult” religios.
Dar, pe cât de întins, înarmat și despotic condus, Imperiul Sovietic avea să se prăbușească precum un castel din cărți de joc, lăsând loc unei perioade de convulsii și incertitudini sociale care au pavat scurtul și neîncheiatul vreodată drum al Rusiei către democrație, libertăți și economie de piață: „Unul dintre motivele serioase pentru care imperiul sovietic a pierdut Războiul Rece a fost arma secretă și insidioasă folosită de Occident: aparatele video. Noi aveam tancuri cu nemiluita, dar nu aveam nicio apărare contra casetelor video infectate cu virusul de la Hollywood”.
În alt loc, Șișkin amintește de singurul referendum popular din istoria sovietică, cel din 17 martie 1991, pus la cale de Gorbaciov care a vrut să dovedească astfel că URSS nu se dezintegrează, fiind mai monolitică și mai unită decât oricând: << Ar trebui să rămână Uniunea Sovietică un stat unitar? Un „da” clar a fost dat de 70,2% în Ucraina, 82,7% în Belarus, 93,7% în Uzbekistan, 94,1% ăn Kazahstan, 93,3% în Azerbaidjan, 96,4% în Kârgâzstan, 96,2% în Tadjikistan și 97,7% în Turkmenistan. Câteva luni mai târziu, imperiul sovietic și-a dat duhul, iar unitatea poporului s-a dovedit a fi o simplă minciună a propagandei sovietice; nu au existat niciun fel de proteste. În republicile naționale, mult așteptata independență față de „fratele mai mare” a fost sărbătorită cu bucurie >>. O iluzie și o minciună, afirmă scriitorul, este și presupusa unitate a Federației Ruse, așa cum a fost și unitatea republicilor sovietice.
Traversată de un pesimism funciar, confesiunea lui Mihail Șișkin amintește de cuvintele fostului ambasador al Germaniei la Moscova, Rudiger von Fritsch, care scrie în cartea „Un punct de cotitură. Războiul lui Putin și urmările lui” că „este o caracteristică a politicii rusești să trateze drept adevăr ceea ce este convenabil, nu real”.
Pornind de la o asemenea constatare, realizăm mai clar că nu există o alternativă politică la modelul istoric al „ulusului” și că o populație redusă la o masă de stăpâniți și oprimați nu va putea genera, vreodată, o schimbare reală de paradigmă: „În Rusia, alternativa la dictatură nu este democrația, alternativa la oprimare nu este libertatea; alternativele sunt mai degrabă dictatură versus anarhie, ordine versus haos (…) Frica este o sursă de viață și este la fel de firească precum respirația sau mâncatul. Este instinctul de autoconservare”.
Șișkin amintește de o fabulă descoperită în clasele primare, despre un stejar și o trestie care se certau cu privire la tăria și rezistența lor. În cele din urmă, o furtună violentă a doborât stejarul care s-a împotrivit cât a putut, în vreme ce trestia, cedând în fața rafalelor de vânt, a rămas intactă. Morala: Ceea ce se îndoaie nu se va rupe!
„În Rusia, țarii puternici sunt iubiți, cei slabi sunt disprețuiți, tiranii sunt venerați, iar cei care vor să limiteze tirania sunt urâți”, conchide, pe un ton fatalist, romancierul rus nu înainte de a trage un semnal de alarmă referitor la războiul hibrid pe care Occidentul tocmai se pregătește să-l piardă în fața lui Putin și a bandei sale.