Ce ne învață pisicile (și noi nu vrem să pricepem)?
- John Gray, „Filosofia felină: pisicile și sensul vieții”, Editura Trei, 2021
România se află pe un dezonorant ultim loc, în UE, la „consumul” de carte: în umbra rușinoasă a statisticilor europene, cititul pare nu doar o întreprindere bizară pentru cei mai mulți dintre compatrioți, ci chiar un sport extrem. Inutil și, deopotrivă, periculos. Tinerii – depun mărturie în acest sens cifrele privind analfabetismul funcțional – îngroașă rândurile acestui veritabil naufragiu național pe țărmurile indiferenței.
A scrie despre sau a recomanda cărți într-un asemenea climat poate părea un demers cel puțin la fel de golit de conținut. Dar – nu-mi explic de ce – m-au atras dintotdeauna „războaiele” dinainte pierdute sau cele în care pornești cu șansa a doua: asta, poate și pentru faptul că eu cred că „donquijotismul” și „lupta cu morile de vânt” nu sunt cele mai blamabile rătăciri în lumea de azi.
E plauzibil ca la un moment dat să constat că m-am înșelat și că interesul pentru carte, fie ea și în format electronic, cunoaște un neașteptat reviriment: mi-e teamă, însă, că această zi e atât de îndepărtată, încât pare că face parte din altă viață.
Prin urmare, ce putem învăța de la pisici?
Iată un prim indiciu: „Pisicile sunt fericite în propria piele, în timp ce oamenii încearcă să atingă fericirea evadând din propria piele”. Ce ne spune, de fapt, Gray e că sursa nefericirii indivizilor este insațiabilul lor efort de a părea altceva decât sunt în realitate. Pisicile nu caută să pară altfel decât sunt și, spre deosebire de oamenii care nu se simt în largul lor în propria piele, nu suferă din cauza asta.
Lui John Gray îi plac animalele, despre care a mai scris și cu alte prilejuri: „Straw Dogs, Thoughts On Humans And Other Animals” (2003) sau „The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths” (2013). Dar, să nu care cumva să ne înșelăm: convocarea animalelor este doar o pârghie alegorică de care filozoful politic britanic se întrebuințează pentru a-și așterne pe hârtie „rechizitoriile” despre neajunsurile societății contemporane, miturile și ficțiunile ei sterile, declinul ei generalizat nu în cele din urmă.
Ca orice mare gânditor, Gray iubește să pună oglinda în fața societății care-și poate oglindi astfel, în proza sa clară și concisă, goliciunea defectelor sale incorigibile.
Să continuăm, dar, cu pisicile: cartea e un voiaj – accesibil, cred eu, oricui – prin istoria filozofiei și literaturii, în care pisicile sunt nu doar camarazi de drum, ci și pedagogi. „Etica felină e un fel de egoism dezinteresat. Pisicile sunt egoiste în sensul în care le pasă doar de propria persoană și de celelalte ființe pe care le iubesc. Sunt dezinteresate în sensul în care nu au nicio imagine de sine pe care să caute s-o mențină și s-o amplifice. Pisicile trăiesc nu fiind egocentrice, ci fiind ele însele într-un mod dezinteresat”, scrie Gray nu înainte de a stabili, chemându-l drept aliat pe Spinoza, că „oamenii sunt conduși de autoconservare” și că „ceea ce noi credem că sunt propriile alegeri este de fapt rezultatul unor cauze complexe operând în interiorul organismului”.
Bineînțeles, admite gânditorul, nu putem ști cum e să fii pisică. Dar, angajați fiind „într-o călătorie efemeră către propria extincție”, putem învăța ceva din detașarea și dezinteresul feline, degrevați de povara Eului pe care trebuie să-l întreținem și să-l cocoloșim, dar și de iluzia sensului lucrurilor. Căci, spune Gray, „Universul nu are niciun favorit, iar animalul-om nu este scopul lui”. Spre deosebire de pisici, care-și sunt suficiente în propria piele, noi căutăm să ne agățăm de adevăruri necesare, ca și cum ar fi „plute pe o mare agitată”.
Sunt evocate și legendarele figuri ale unor pisici celebre – Ming, Lily, Gattino, Muri – care au întovărășit, zeci de ani, scriitori nu mai puțin celebri, despre care veți afla mai multe în carte.
Scriind despre pisici, Gray ne poartă, cumva inevitabil, în măruntaiele istoriei, pornind de la Egiptul Antic unde micile feline erau venerate. Adjudecarea acestui statut nu s-a întâmplat, însă, peste noapte: << În jurul anului 4000 î.Hr., pisicile sălbatice au început să colinde așezămintele egiptene și au găsit depozitele de cereale unde se aflau rozătoare și serpi, vietăți pe care le-au ucis și mâncat. În decursul următorilor 2000 de ani s-a dezvoltat o simbioză, cu pisicile benefiicind de provizii de hrană constante, iar oameni, de o reducere a dăunătorilor. Din jurul anului 2000 î.Hr. încoace, pisicile s-au invitat înăuntrul gospodărilor și au fost acceptate drept însoţitori. În felul acesta scrie Malek, „pisica a devenit în cele din urmă un animal domesticit sau, ca să fim mai preciși, s-a domesticit singură.” >>.
Viața bună, conchide Gray, nu este viața pe care o vrei, viața după care alergi orbeşte, ci una în care ești cu adevărat împlinit. De aceea, „a privi lumea fără a încerca cu tot dinadinsul să o potrivim poveștii noastre” este lucrul cel mai onest pe care-l putem face pentru că, în cele din urmă, contemplarea vieții și a lumii este însăși senzația de a trăi.
*Cartea se încheie cu 10 ponturi feline (pentru cum să ai o viață reușită) pe care vă invit, călduros, să le descoperiți în carte.