Un Brüning de România
O anumită interpretare istoriografică, devenită între timp clişeu, acreditează ideea că naziştii au venit la putere în Germania pe cale democratică, în urma alegerilor libere: asta e doar partea vizibilă a aisbergului – după cum se ştie, partea nevăzută este mult mai mare, reprezentând cam două treimi din volumul acestuia. Partea nevăzută e, prin forța împrejurărilor, şi cea mai importantă: ea confirmă că Istoria nu se repetă; se repetă, în schimb, greşelile oamenilor care n-au învățat nimic din ea.
Despre această parte nevăzută vorbeşte istoricul francez Johann Chapoutot în cartea „Les Irresponsables: Qui a porté Hitler au pouvoir?”, dedicată naufragiului regimului democratic al Republicii de la Weimar şi ascensiunii politice a NSDAP, partidul lui Hitler, într-un context social marcat de falimentara guvernare a cancelarului Heinrich Brüning (1930-32), un conservator centrist rămas în istorie drept „cancelarul foamei” din cauza măsurilor de austeritate impuse poporului german prin abuzul de decrete (conduită ridiculizată de presa de satiră a vremii sub apelativul peiorativ <>).
Fetişizând practica tăierilor bugetare şi restrângerea masivă a cheltuielilor sociale, într-o perioadă de criză acută care a lovit năprasnic Germania (Marea Depresiune de la finalul anilor ’20 şi începutul anilor ’30), Brüning a făcut din „echilibrarea deficitelor” o dogmă la picioarele căreia a sacrificat modelul social german şi greu încercata democrație interbelică, netezind drumul spre puterea totală a naziştilor care, în 1933, erau deja cel mai mare partid din Reichstag. Brüning nu mai era prin preajmă să-şi vadă „capodopera” politică – a fugit din Germania în ’34, stabilindu-se in cele din urmă în Statele Unite, unde a şi murit în 1970.
A guvernat discreționar, abuzând de pârghia situațiilor de urgență pentru a-şi impune planul de austeritate – cam ca Bolojan la noi, cu suita sa de „ordonanțe de urgență” şi angajări de răspundere menite să ocolească decizional Parlamentul şi să accelereze implementarea austerității. Până la un punct, a avut în decrepitul preşedinte Hindenburg un aliat pe drumul guvernării prin decrete de urgență, în cadrul unui regim politic care – începând din 1930 – se va „prezidențializa” tot mai accentuat (în dezacord cu modelul consacrat al democrației parlamentare).
Iată ce scrie Chapoutot: <>
Analogia cu ce se întâmplă de un an în România mi se pare cel puțin ilustrativă, un fel de preambul la 2028, mai ales dacă avem în vedere caracterul mai degrabă neinspirat al măsurilor guvernului şi deteriorarea nivelului de trai pe fondul unei inflații scăpate de sub control: ca în urmă cu aproape o sută de ani, în Germania lui Brüning, Bolojan şi influencerii săi le spun românilor că foamea e bunăstare, ca tăierile de paturi în spitale înseamnă eficientizarea actului medical, că reducerea salariilor, concedierile sau creşterea taxelor şi impozitelor reprezintă adevărata reformă. Că negrul e, de fapt, alb.
Semnele timpului lasă să se întrevadă, totuşi, un alt curs al Istoriei – totul e să vrei să le citeşti într-o cheie de lectură onestă, parcurgând cu luare aminte episodul catastrofal al guvernării lui Heinrich Brüning care aduce, izbitor, cu sarabanda rudimentar improvizată din România. Social-democrații din SPD, cel mai mare partid german, au avut un rol important: cabinetul 1930 – 32 a fost unul minoritar, dar a beneficiat de susținerea socialiştilor germani care au apreciat că măsurile dure asumate de Brüning sunt „le moindre mal”, răul mai mic prin raportare la „răul cel mai mare”, adică perspectiva ca naziştii şi NSDAP să acceadă la guvernare şi să acapareze puterea (lucru pe care stânga nu a reuşit să-l împiedice, în cele din urmă).
Naufragiul Republicii de la Weimar şi ascensiunea nazismului se datorează, prin urmare, nu doar votului democratic, cum susține clişeul de la care am plecat, ci contextului socio-economic foarte complicat traversat de o Germanie îngenuncheată şi umilită de termenii păcii care a pus capăt Primului Război Mondial (vezi, în acest sens, lucrarea clasică a lui John Maynard Keynes, „The Economic Consequences of the Peace”), dar şi unui cabinet Brüning care s-a dovedit, prin măsurile nejustificat de dure impuse societății, cioclul sârguincios al democrației germane, respectiv unui preşedinte şovăielnic şi diletant, incapabil să ia decizii, anchilozat într-o paradigmă politică epuizată de conținut.
Chapoutot concluzionează cu un realism care ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri:
<< Ascensiunea naziștilor la putere a fost rezultatul unei alegeri, al unui calcul și al unui pariu. A fost o alegere făcută de elitele economice (industriași, finanțiști, asigurători) și de clasa proprietarilor (rentieri, acționari și Besitzbürgertum). A fost un calcul bazat pe o raționalitate rece: în fața avansului constant al Partidului Comunist — o forță revoluționară care urmărea instaurarea unei „Germanii sovietice” (Sowietdeutschland) pe termen scurt sau mediu —, forța militantă a NSDAP și efectivele substanțiale ale milițiilor sale (cei 400.000 de oameni din SA și cei 30.000 de membri ai SS) ofereau o contrapondere liniștitoare, care trebuia valorificată, cu orice preț, în serviciul apărării ferme a ordinii sociale și economice. În cele din urmă, a fost un pariu: întrucât naziștii erau lipsiți de experiență, înconjurarea lor cu politicieni versați și abili ar fi permis îmblânzirea lor în cadrul unui aranjament de împărțire a puterii — un guvern de coaliție >>.
Cu alte cuvinte, cine are urechi, să audă; cine are ochi, să vadă!
P.S. În spiritul analogiei cu guvernarea Bŕüning, trebuie remarcat faptul că o recentă cercetare sociologică arată că aproape jumătate din români (46,3%) ar fi de acord cu un regim politic autoritar, edificat în jurul unui lider puternic şi un sistem mai puțin democratic. Cu siguranță că această alarmantă opțiune este, în mare măsură, (şi) consecința deciziilor îndoielnice, nedrepte şi negândite impuse de un guvern care, deşi demis prin moțiune de cenzură, nu se mai dă dus.