Vasile Ernu a adus în #Bacău „Generația canibală”, ultima sa carte: un „manual” al supraviețuirii
Vasile Ernu a adus în #Bacău „Generația canibală”, ultima sa carte: un „manual” al supraviețuirii în anii complicați ai tranziției, în paginile căruia – sub o formă sau alta – ne regăsim cam toți. Cartea începe cu un avertisment abrupt: vorbind despre substanța realităților istorice ale anilor ’90 şi a celor ivite/consemnate în munca de pe teren, Vasile scrie „Suntem din alt film şi conjunctural ne-am trezit într-un film străin (…) Noi nu jucăm în propriul film. Mai devreme sau mai târziu va trebui să înțelegem asta”.
Sentimentul că eşti într-un film te acaparează, în cele din urmă, şi te însoțeşte pe tot parcursul cărții care, în pofida celor peste 500 de pagini, se citeşte pe nerăsuflate. Pelicula se derulează fluid şi captivant. Dincolo de zecile de actori şi figuranți distribuiți de Vasile în tot felul de roluri şi „misiuni”, fundalul mi se pare foarte important şi e surprins convingător, cu măiestria cu care un arheolog decupează falii din trecut, excavând de acolo artefacte care ne fac să înțelegem mai bine ce ne-a fost dat să trăim – o perioadă scurtă de timp, în care s-au întâmplat colosal de multe lucruri, iar intensitatea transformărilor la care am fost supuşi a făcut ca unii să nu supraviețuiască blestematei noastre tranziții.
În procesiunea inevitabilă către capitalism apare o nouă categorie socială, cea a disponibilizaților, odată cu falimentarea fabricilor care au făcut faima comunismului: cu ei, şi dramele sociale imense care au jalonat anii ’90.
Cartea e, într-un fel, şi un elogiu adus modelului meritocratic al şcolii pentru că relatează, între altele, anii studiilor universitare la Iaşi, ani ai devenirii şi formării în care studenții – privați de opțiunile şi oportunitățile pe care azi le regăsim la tot pasul – învățau, lecturau, legau prietenii construind relații trainice nemediate de „smartphone” şi rețele sociale. Erau vii, descrişi atât de realist încât aproape că îi poți atinge cu mâna.
La un moment dat, pledând pentru însuşirea virtuților „educației pentru catastrofă”, cea care te formează şi te pregăteşte pentru a întâmpina şi a depăşi ceea ce este mai rău, Vasile consemnează: „Când a venit marea foamete peste ai mei, au supraviețuit nu cei care aveau mai mult, ci aceia care au ştiut să se țină împreună şi să împartă puținul pe care-l aveau. Războaiele pe termen lung le câştigă nu cei ce vor să cucerească cu orice preț, ci aceia care ştiu ce apără şi cum apără”.
Pornind de la asta, l-am întrebat pe autor dacă noi, românii, şi – prin extensie – noi cei din Europa mai ştim ce apărăm şi cum să apărăm, raportat la vitregiile pe care Istoria ni le-a scos în cale începând de la pandemie încoace. Răspunsul nu vi-l spun, el se află cumva disimulat în paginile „Generației canibale”, dar sentimentul acut care m-a încercat parcurgând cartea şi dialogând pe îndelete cu Vasile Ernu este că am fost şi eu în filmul ăsta al anilor ’90, propriul nostru film, al celor formați în deceniul nouă din secolul trecut: un „western al estului” în care, aşa cum îi stă bine unei producții hollywoodiene, la final binele învinge!
Spor la citit! Găsiți cartea la #Cărtureşti în mall.