Radu Cosaşu, „Jurnal”: Noi, marii învinşi!
Radu Cosaşu, „Jurnal”, Ed. Zugzwang, 2026 & „Fotbal plus ai mei şi ai noştri”, Ed. Polirom, 2024
În prefața primului caiet al Jurnalului lui Radu Cosaşu [1958 – 1964], cu siguranță una dintre cele mai (ne)aşteptate apariții editoriale ale anului, Andrei Crăciun consemnează, pe un ton mai degrabă sentențios, că „Radu Cosaşu nu putea fi decât bucureştean. A trăit şi a murit bucureştean”.
Ca extremist de centru…stânga şi băcăuan, pe deasupra, mă încăpățânez să cred contrariul: până una, alta Oscar Rohrlich s-a născut în târgul Bacăului, la 23 octombrie 1930, părăsind – e drept – de timpuriu locul de baştină. În Capitală, avea să experimenteze recunoaşterea literară sub un „nom de plume” legendar, Radu Cosaşu, primul şi singurul „extremist de centru” din literatura română. Un pontif al echilibrului, cum numai exersarea sârguincioasă a extremismului de centru putea genera.
Obârşia nu şi-a repudiat-o niciodată. Ba, dimpotrivă, prin culoarul de teleportare al publicisticii sportive, Cosaşu a revenit mereu la „Bacăul meu”. Al lui, se înțelege. Tabletele din formidabilul săptămânal „Sport Plus” – O, Tempora! – stau mărturie incontestabilă în acest sens. Fie că vorbim de naugrafiul tur-retur cu SV Werder Bremen, câştigătoarea Cupei Cupelor în 1992, fie despre victoria de pomină, 1 la 5, chiar în Ghencea cu Steaua aia care s-a calificat ani la rând în grupele UCL, Cosaşu îşi face timp să-şi (re)găsească Bacăul cu convingerea celui care ştie că seva urcă în coronamentul afirmării şi, mai apoi, consacrării literare prin aceleaşi, unice, rădăcini.
Acest prim caiet al Jurnalului editat cu onestitate şi acribie de Andrei Crăciun, apărut la mica dar inimoasa editură Zugzwang, şahiştii şi politicienii ştiu bine ce înseamnă asta, evocă ani complicați ai României, în umbra consolidării comunismului în țară. Pus în fața unei existențe parazitare, exact ăsta e cuvântul folosit de Cosaşu, a celui care nu mănâncă liniştit din mâncarea gazdei sale, scriitorul asumă opțiunea reportajului literar mânat de credinta fermă că „E o prostie să investeşti capital în ficțiune”. E necesar să fii ancorat în realitatea unei existențe ce trebuie câştigată, în cele din urmă.
„Înțelepciunea, scrie curajos,la doar 28 de ani tânărul Radu Cosaşu, e în procesul conştient de inhibare a sentimentelor, pentru ca să poți trăi în lumea copleşită de obiecte şi durități”. În alt loc, aflăm că reporterul de conjunctură primeşte două pagini în „Luceafărul”, pentru un reportaj despre zona petroliferă Zemeş – Moineşti şi viața aspră a găzarilor de aici.
Cumpărați Jurnalul lui Cosaşu şi opera sa editată cu eforturi supraomeneşti la Zugzwang: puneți, astfel, umărul la supraviețuirea unei edituri poate mici ca întreprindere publicistică, dar uriaşă prin angajamentul de a reda cititorilor opera integrală, în parte necunoscută (vezi tocmai apariția Jurnalului), a băcăuanului nostru Oscar Rohrlich.
Reproduc, mai jos, tableta lui Cosaşu despre finala Cupei Cupelor din 1992, în care scriitorul prefațează meciul anunțând că va ține cu nemții de la Werder, după ce la debutul în competiție „muzicanții” din Bremen au pulverizat Bacăul în dublă manşă. Tableta a apărut, cum altfel, în acelaşi Fotbal Plus.
●●●●●
Fotbal plus Bacăul
Noi, marii învinși
Miercuri, pe 6 mai, la Lisabona, m-am decis să țin, în finala Cupei Cupelor, cu Werder Bremen, învingătoarea Bacăului meu cu 6-0. De la Bacăul în care m-am născut a pornit ascensiunea Bremenului spre finală. Nu e echipa visurilor mele – nici o echipă germană nu-mi satisface idealurile! –, totuși e „de-a noastră”, în mai mare măsură ca Monaco, pe care cândva, tare demult, Craiova o înghițea cu fulgi cu tot.
„A noastră” înseamnă, în mintea mea, de mulți ani, una căreia, buni și fraieri cum suntem, i-am dat ceva din norocul pe care nu-l avem, din știința pe care n-o arătăm oricui, din stofa cu care nu ne îndurăm să ne facem costum decât din an în Paște. E o plăcere a marilor învinși să constate că nu i-a bătut orice terchea-berchea.
Din ’48, când Grosicz, portarul Ungariei, a făcut primul lui meci fantastic pe ANEF, noi tot lansăm și botezăm mari jucători și mari echipe străine care, trecând pe la noi, bătându-ne fie măr, fie caisă, se duc mai departe spre culmile gloriei; mă mândresc cu ei, așa cum azi încă îmi sunt dragi Anderlecht, Göteborg, Sparta Praga, pe care i-am călcat, cândva, în picioare. Sunt conștient de marea mea generozitate și o educ prin mult haz; cred că în domeniul hazului pot ataca titlul mondial.
Astfel, m-am topit de râs citind analiza defectelor lui Werder Bremen acum, înainte de finală; se constată că au o apărare centrală cam greoaie, că angajamentul lor curat nemțesc nu asigură și varietatea jocului, peste toate lipsindu-le o anumită tehnică a ansamblului. Să fie al naibii, dar nici o clipă nu mi-am dat seama de aceste lipsuri, la Bacău. La Bacău, unde Rufer a dat trei goluri din șase, ca după aceea să nu mai marcheze nici unul ungurilor, turcilor și bulgarilor, rămânând totuși golgheterul echipei în jocurile din Cupa Cupelor! Ce noroc poate să țină Bacăul meu celor care-l merită, nu?
În sfârșit, voi ține cu Werder – deși anul acesta Genoa aș fi vrut să ajungă într-o finală europeană, Genoa Stelei și a lui Dinamo, Genoa despre care-mi mențin părerea că a fost cea mai bună echipă de club care a trecut pe la noi din ’89 încoace. Cum a putut ea înghiți, în semifinală, acasă, trei goluri de la Ajax-ul ăla cu care doar Piști Covaci mă face să țin e o enigmă. Dar marii învinși, ca noi, nu le știu chiar pe toate. E ceea ce ne asigură irezistibilul progres. Mamma mia, ce m-aș fi lăudat cu Genoa!
[29 aprilie 1992]